Blog / Exista solidaritate cu cei aflati in suferinta

Elena Adam, coordonator de proiecte la Samusocial din Romania, este la baza asistent social. Practica aceasta meserie de peste 14 ani si nu i-a fost usor sa vada cum oameni normali, care au avut o viata, o casa, o familie, prieteni, au fost dusi pe carari ocolitoare de destin, si cum viata lor a luat o intorsatura dramatica din acel moment.

Samusocial: Este frumoasa meseria de asistent social? De ce?

Elena Adam, coordonator de proiecte Samusocial din Romania : Frumoasa…… depinde cu ce ochi privesti…

Mai degraba, sa fii asistent social, este o provocare.
Pe foarte putini i-am auzit vorbind cu admiratie. Majoritatea intreaba, atunci cand iti spui profesia, la ce spital lucrezi sau daca ai multi copii in ingrijire – confuzia cu asistent maternal. A fost o perioada cand ma enervam foarte tare deoarece mi se parea nedrept sa nu se stie aproape nimic de ceea ce insemna asistent social.
In plus este foarte greu sa iti faci treaba corespunzator deoarece nu ai foarte multe resurse, iar daca ai “ghinionul” sa lucrezi intr-o institutie publica atunci nu ai decat doua variante: ramai deoarece chiar iti place sa fii asistent social (si atunci te descurci cu un salariu mic), ori iti gasesti altceva si iti blestemi decizia de a alege aceasta meserie si apoi sa lucrezi ca orice altceva numai ca asistent social nu.
Am avut norocul sa lucrez de la inceput in domeniul social cu organizatie internationala Medici fara Frontiere iar prin expertiza ce mi-au pus-o la dispozitie si prin vizitele in “curtea” celor care fac cu adevarat asistenta sociala, m-am format, “calit” si incrancenat sa raman asistent social.
Si ca sa concluzionez, da este “frumos” sa lucrezi ca asistent social, daca chiar iti place ceea ce faci.

Samusocial: De cata energie este nevoie pentru a solutiona un caz? Cat de greu este sa gasesti solutia potrivita pentru fiecare caz in parte?

Elena Adam, coordonator de proiecte Samusocial din Romania : De multa energie. Dar cel mai important este sa ai un psihic sanatos. Trebuie sa ai multa rabdare si sa speri ca daca beneficiarul vrea sa isi rezolve problema, tu vrei, “restul” poate fi “obligat” sa intervina. Aceasta in situatia in care nu poti oferi tu serviciile care sa raspunda cerintelor beneficiarului si atunci rezolvarea tine numai de cat de persuasiv este asistentul social in a convinge ceilalti furnizori de servicii sociale sau socio-medicale. Sa convingi reprezentantii institutiilor publice ca beneficiarul pentru care intervii merita sa fie trecut primul pe lista “solutionare urgenta”, in dezavantajul altor beneficiari (aceasta pentru ca nu putem vorbi de un echilibru intre nevoile beneficiarilor si programele ce raspund acestora).
Ma consider o persoana incapatinata si prin urmare nu renunt usor. In plus, in calitatea de coordonator de proiecte, trebuie sa fiu cu atat mai mult incapatinata decat oricare dintre colegii mei: asistentii sociali, medici , psiholog, care, atunci cand sunt in impas imi cer ajutorul in a gasi frecvent solutii pentru doua categorii de probleme:
1. sa ajuti beneficiarul sa isi rezolve situatia intr-un anumit fel (acte de identitate, acces la cantina sociala, ajutor social sau ajutor pentru obtinerea unui loc de munca) si atunci nu se considera a fi “urgenta majora”. Si tu si beneficiarul accepti ca ai un timp limita in care poti rezolva dar in final, vei rezolva.
2. sa salvezi vietile beneficiarilor cazuti in strada sau care se adapostesc pe scari de blocuri, beneficiari vulnerabili si pe care, in unele situatii, ii regasim pe lista Institutului medico-legal cu persoane decedate in strada. Si, in fiecare an sunt aproximativ 300. Si aceasta este partea cea mai grea. Faptul ca beneficiarul X a stat pe un scaun in fata ta cu o zi inainte, ti-a cerut sprijin pentru a-i gasi un loc de adapostire si daca a avut ghinionul sa aiba un ultim domiciliu intr-un sector sau localitate unde nu exista adapost de noapte risti sa afli ca a doua zi a murit inghetat. Si lucrul acesta se intampla. Si in situatiile acestea mai putem vorbi de cat este de frumos sa fii asistent social?
Sunt apoi situatiile in care echipele mobile intalnesc in strada oameni ai strazii care nu sunt urgente medicale si prin urmare nu pot fi internati, sunt urgente sociale si iar nu ai unde sa ii adapostesti.
In final depinde la ce rezolvare ne raportam. Asistentul social si de fapt toata echipa rezista la situatiile dificile prin reusitele privind obtinere unui adapost pentru cei care se gaseste un loc liber (in Bucuresti exista aproximativ 300 paturi pentru mai mult de cei 5000 de adulti ai strazii), gasirea unui loc de munca sau reusita unei reintegrari in familie. Si mai rezista (este extrem de important, cu riscul de a enerva cititorul) prin zambetele ce le obtin de la beneficiari, la finalul unei consilieri.
Sa gasesti solutii este usor, greu, uneori, din pacate, imposibil.

Samusocial: Persoanele adulte fara adapost din Bucuresti formeaza un public dificil. Nu ne este la indemana sa ne oprim pe strada si sa vorbim cu unul dintre ei. Ne este teama de reactia lor de introvertire. Este normal sa ne fie teama ca putem trezi in ei un astfel de sentiment

Elena Adam, coordonator de proiecte Samusocial din Romania : S-a intamplat un lucru frumos. In ultima vreme tot mai multi oameni ne contacteaza pentru a ne solicita interventia pentru persoanele fara adapost. Si de cele mai multe ori le stiu povestea si de cata vreme acestia stau in strada. Aceasta presupune ca au avut un dialog, ca s-a creat o relatie de incredere. Adultii strazii sunt comunicativi si sunt dispusi sa povesteasca ore in sir. Nu vorbesc de cazurile in episod psihotic frecvent intalnite in strada, sau de cei care consuma o cantitate considerabila de alcool – la aceastia nu incerc sa le gasesc o scuza dar sa rezisti la minus multe grade in strada sau sa mai uiti de dorul familiei sau de faptul ca iti gasesti greu un loc de munca este de inteles ca vodca se transforma intr-un prieten fidel. Iar aceasta nu inseamna insa ca toti sunt niste ingerasi!
In urma cu 15 ani nu erau prea multe persoane interesate sa se opreasca cateva minute si sa asculte o poveste nu tocmai placuta si care in plus te incarca de amaraciune. Ceva s-a schimbat, nu stiu foarte bine ce. Probabil ca ne doare sufletul si de cei care sunt mai necajiti decat noi si atunci avem ochi sa ii vedem, rabdare sa ii ascultam si curaj sa intervenim. Exista solidaritate cu cei aflati in suferinta, exista compasiune si nu pot sa nu remarc faptul ca daca am crezut o vreme ca adultii strazii sunt introvertiti, pot sa spun acum ca nu este decat o aparenta. Ei nu vor decat sa nu deranjeze. Asa cum spuneam, la cel mai mic semn de bunavointa ei se transforma din persoanele usor apatice in adevarati parteneri de discutie. Si povestile lor nu sunt – asa cum la prima vedere par a fi, comune, banale.
Sunt povestile unor fosti angajati de intreprinderi ce si-au pierdut locurile de munca, locuinta (la care de cele mai multe ori renunta nesolicitand partajul), sunt ingineri, profesori, artisti care in urma unui divort si-au pierdut mai intai echilibrul psihic si apoi au pierdut totul.
Sunt povestile adolescentilor dezinstitutionalizati care nu au nici o vina ca la nastere sau in copilarie au fost abandonati de catre parinti.
Sunt povestile persoanelor varstnice ce au fost pur si simplu date afara din case de catre proprii copii ce au considerat ca un parinte in varsta nu numai ca devine inutil dar si deranjeaza foarte tare si atunci merita sa doarma pe scara de bloc mai intai, la ghena de gunoi si apoi pe o banca in parc (si credeti-ma ca numarul acestora nu este foarte mic).
Si atunci cum sa ne fie teama sa vorbim cu astfel de oameni?
Si ceea ce este foarte frumos este faptul ca tot mai multi tineri sunt interesati de soarta celor pe care ii putem numi cei mai saraci dintre saraci. Daca imi este permisa aprecierea toti cei care ne contacteaza, care se implica prin a oferi un loc de munca, o haina sau o perche de incaltaminte, care platesc chiria pentru cei mai vulnerabili, care doneaza rechizite, lapte praf sau scutece pentru copii ce stau cu parintii in strada, toti acestia merita toata admiratia noastra.

Samusocial: Care sunt sansele lor de a redeveni oameni cu o viata normala, cu familie, prieteni, o casa si un loc de munca?

Elena Adam, coordonator de proiecte Samusocial din Romania : Sanse… Este greu de spus. In primul rand tine foarte mult de fiecare persoana/beneficiar in parte. Acestea cresc invers proportional cu perioada de stat in strada. Cazurile “cronice” au sanse mai mici deoarece intervine la un moment dat dependenta de libertatea pe care ti-o ofera viata fara responsabilitati, de renuntarea de a mai lupta si, prin urmare, acceptarea statutului de “persoana fara adapost”. Pentru acestia este important sa asiguram serviciile de baza, pachetul minimal: adapost, acte de identitate, cantina sau ajutor social si serviciile de igienizare. Beneficiarii ce au ajuns in strada de putina vreme doresc sa revina la o viata normala cat mai repede cu putinta si atunci ei trec printr-un proces de consiliere sociala si psihologica, li se intermediaza cursuri de calificare/recalificare sau locuri de munca. Cand cazul este rezolvat, viata revine aproximativ in rutina zilnica a unei persoane ce are un loc de munca dar, ceea ce este placut, nu intrerupe legatura cu asistentul social, medicul, psihologul ce a avut incredere in el si l-a sprijinit. Revine la noi chiar si numai pentru a bea o cafea impreuna.
Cele mai motivate sa iasa din strada sunt familiile cu copii deoarece – este simplu – acestea doresc sa le ofere copiilor o alta viata. Ochii li se umplu de lacrimi atunci cand sunt nevoiti sa doarma sub un balcon sau pe o scara de bloc cu un copil care trebuie sa adoarma si mai este si flamand. In aceste situatii apare o problema majora: cu cine raman copii cand ei ar putea sa mearga la munca? Deoarece, de cele mai multe ori, nu au bani sa plateasca gradinita sau nu sunt primiti la crese din lipsa unui domiciliu, se intra in cercul vicios: supraveghere copii – loc de munca – adapost.

Cu familia, de cele mai multe ori, se pierde contactul si am constat refuzul incrancenat al celor care au ajuns in strada de a contacta un parinte sau o sora un frate sau copiii. Sunt foarte putine situatiile in care se reuseste o “reintegrare” in familie.
Iar legatura cu prietenii se rupe de asemenea si daca intamplator se intalnesc cu un vechi prieten/amic/cunostinta, cel care sta acum in strada prefera sa treaca pe celalat trotuar pentru a nu fi recunoscut. Nu place multora dintre noi sa fim priviti cu mila sau cu repros sau cu ura uneori.
Revenind la un loc de munca, este foarte greu sa iti gasesti singur si daca vii dintr-un mediu normal. Este si mai greu cand – cu noroc iti gasesti un loc de munca, in constructii de exemplu, si pleci la 5 dimineata de pe o banca din parc sau de o scara de blocuri – aceasta in situatiile fericite. Ne-am obisnuit sa acuzam adultii strazii. “Sa se duca la munca”. Este simplu sa spui lucrul acesta. Ceva vreme in urma am rugat un amic, ce nu se mai oprea din acuzatii la adresa adultilor strazii, sa gaseasaca un loc de munca pentru unul dintre ei. Doar pentru unul. Si i-am dat termen: un an. Nu a reusit. Si nu din vina celui pe care s-a obligat sa il angajeze. Cati dintre noi putem? Cati suntem dispusi sa le dam o sansa celor care au fost evacuati in urma Legii Caselor nationalizate sau tinerilor externati din Centrele de plasament sau celor care au ramas fara loc de munca si nu au mai avut bani sa isi plateasca chiria? Haideti sa incercam, fiecare dintre noi. Un adult al strazii: termen limita – un an. Ne doresc succes!