Blog / Falsul umanitarism si implicatiile sale sociale
de Victor Badea, psiholog
Dupa 1990 a aparut un fenomen nou pentru societatea romaneasca – proliferarea fundatiilor si organizatiilor non-guvernamentale cu scop caritabil. Zona lor de actiune era menita sa satisfaca nevoile unui segment de populatie marginalizata social – copiii strazii, copiii institutionalizati, saracii, batranii din azile, persoanele cu dizabilitati… Pe scurt, grupurile de persoane aflate in risc de excludere, ignorate de legile protectiei sociale. In marea lor majoritate actiunile vizau acoperirea necesitatilor de urgenta: hrana, imbracaminte, adapost, rareori asistenta medicala sau acompaniere pentru rezolvarea unor probleme administrative (acte, reintegrari in familie, locuri de munca). Efectul era intotdeuna imediat si cu ecou garantat in mass-media: chipuri de oameni fericiti aratand victoriosi o punga de alimente sau haine. Acest rezultat era de ajuns pentru a convinge alti sponsori sau surse de finantare ca se lucreaza si ca scopul este atins. De-a lungul timpului expresia „ajutoare (din strainatate)” aprindea imaginatia oricui: haine de firma, produse electronice scumpe, alimente de calitate etc…
Un singur aspect a fost in mod cronic ignorat: intelegerea nevoilor pe termen mediu si lung, a caror satisfacere ar fi putut dezvolta autonomia acestor persoane. Pentru ca, daca luam doar cazul copiilor strazii si a celor institutionalizati (problematici sociale care se suprapun ), acesti beneficiari ai ajutoarelor umanitare au inteles ca acesta este viitorul lor: sa fie asistati permanent, sa fie sustinuti material pentru ca este o datorie a societatii fata de ei. Sau ca sa folosim limbajul lor: „este dreptul nostru sa primim ajutoare”. Argumentul: „nu am crescut intr-o familie, nu ne cunoastem parintii, nu am mostenit nimic, suntem singuri pe lume, ai nimanui…”
Efectele acestor actiuni se regasesc atat in plan social cat si la nivelul structurarii psihologice a acestor persoane, mai ales in cazul copiilor si al tinerilor aflati in strada.
Din perspectiva ancorarii in mediul social in care traiesc, aceste persoane prezinta mari dizabilitati: absenta unui grup de suport social, care sa fie caracterizat de relatii stabile si de incredere, lipsa unei adapost stabil si a actelor de identitate, scolarizare precara (cateva clase), lipsa unei calificari profesionale si a experientei de munca. Practic, cei mai multi dintre acestia nu au dezvoltate competente de supravietuire autonoma, nu sunt in stare sa-si asigure nevoile de baza oferind ceva comunitatii in care traiesc. Tot sprijinul material obtinut de-a lungul anilor nu a facut altceva decat sa le intareasca acest patern de comportament dependent de programele de asistenta umanitara. Pentru ei „normalitatea” este sa fie ajutati neconditionat iar societatea este „datoare” sa-i sustina, pentru ca ei nu au nici o „vina” pentru starea in care se afla. Organizatiile la care apeleaza sunt o interfata intre ei si comunitate, si fara interventia cuiva din afara nu se considera obligati sa intreprinda ceva pentru redresare. Daca vorbim de acte de identitate, replicile sunt de genul urmator: „mergi tu la politie si rezolva” sau „ia-ma de mana si mergi cu mine, pentru ca singur nu ma descurc”. In privinta cautarii unui loc de munca, atitudinea este foarte transanta: „pana nu am o locuinta, haine si bani de mancare nu are rost sa ma angajez”. Explici in zadar ca este necesar sa existe un inceput, ca poate sta intr-un adapost de noapte pana la primul salariu si ca nu poate sparge acest cerc vicios decat facand unele sacrificii la inceput. Au „suferit” destul incercand si cred ca singura oportunitate reala este ca cineva sa se ocupe de nevoile lor. Doar acest lucru s-a intamplat de multe ori in trecut, acum de ce nu se mai poate?
