Blog / Jertfa desavarsita, care dizolva pacatul din oameni

de Logofetopol Avramescu Costel, psiholog

”Iisus Hristos este arhiereul adevarat, realizand impacarea intre om si Dumnezeu a carei fagaduinta si asteptare – cu privire la viitoarele impliniri, la viitoarea comuniune – se exprima prin preotia Vechiului Testament. Iisus Hristos este mijlocitorul uniunii actuale intre Dumnezeu si om, al legamantului imediat infaptuit. Legamantul acela il lasa pe om deocamdata singur, sub domnia unei legi pe care trebuia sa o implineasca pentru a se face vrednic de comuniunea cu Dumnezeu; legamantul cel nou e imediata coborare a dragostei lui Dumnezeu peste om. Legamantul cel vechi exprima o legatura de la distanta, ca intre stapanul si sluga dirijata prin porunci; legamantul nou e legatura cea mai intima, e raportul de dragoste desavarsita intre Dumnezeu si om.
Legamantul, desi se instituie prin vointa lui Dumnezeu, trebuie inaugurat prin sange adus din partea omului de catre preotul ales de Dumnezeu. Moise, dupa ce a rostit fata de tot poporul, toate poruncile din lege, luand sangele de vitei si de tapi, cu apa si cu lana rosie si cu isop, a stropit si cartea si pe tot poporul si a zis: ”Acesta este sangele legamantului pe care l-a poruncit voua Dumnezeu” (Evrei 9, 18-20) Legea cea noua de asemenea si-a cerut sangele ei; caci la Cina cea de taina Iisus spune: ”Beti dintru aceasta toti, acesta este sangele meu, al legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor.” (Mt., 26, 27-28) Legatura cu Dumnezeu nu se poate intemeia fara jertfa ”caci fara varsare de sange nu se da iertare” (Evrei, 9, 22)
Epistola catre evrei declara ca legamantul cel nou, prin urmare si arhiereul care l-a mijlocit, este superior celui vechi si preotiei lui, din motiv ce jertfa acestuia este a unui om, respectiv Dumnezeu – om, pe cand a celuia este de animale. Apoi pentru ca aici legatura intre preot si jertfa este atat de stransa incat jertfa este insusi jertfitorul. Arhiereul se aduce pe sine insusi jertfa.
In prima jertfa de care vorbeste Sfanta Scriptura, cea a lui Cain si Abel, nu se spune nimic despre pacat, dar nici nu se exclude. Din limbajul textului se constata insa ca un rezultat al jertfei indurarea lui Dumnezeu, deci preexistenta unei suparari pentru greseala omeneasca.
Ideea de pacat si de expiere o vedem insotind inca a doua jertfa, a lui Noe: ”Si a mirosit Dumnezeu mirosul cu buna mireasma si a zis in cugetul sau: ”De acum inainte nu voi mai blestema pamantul din pricina omului.” (Gen., 8, 21)
Prin legea lui Moise iese puternic in relief rostul expiator al jertfei. Omul care aducea un animal de jertfa il aducea pentru curatirea sa de pacate, pentru castigarea indurarii lui Dumnezeu. El isi punea mainile asupra lui pentru a-i transmite pacatele sale. Mielul pascal s-a jertfit prima data pentru ca Dumnezeu sa nu ucida pe intaiul nascut al fiecarei case si ca sa-i scape pe evrei de robia Egiptului.
Epistola catre evrei repeta staruitor ca ele se aduceau pentru pacate, pentru curatire, pentru iertarea din partea lui Dumnezeu, pentru impacarea cu El, pentru obtinerea indurarii Lui. Faptul ca scopul jertfei este expierea pacatelor omenesti, ne arata ca Dumnezeu vrea propriu-zis jertfa omului, nu a animalului. Altfel, s-ar fi putut acredita totusi ideea ca lui Dumnezeu ii place pur si simplu mirosul de sange, ca o anumita hrana favorita, asa cum cugetau paganii despre idoli. Caci jertfa omeneasca, desi isi ajunge punctul culminant prin varsarea sangelui, totusi ne face sa gandim ca nu sangele in sine e ceea ce pretinde Dumnezeu, ci suferinta si autoanularea completa a omului ca fiinta spirituala, manifestata prin moarte. Daca sangele in sine ar deschide calea spre Dumnezeu, ar fi neintemeiata afirmatia Scripturii ca ideea de jertfa si-a ajuns realizarea abia in jertfa unei fiinte spirituale, adica a lui Iisus Hristos. Dumnezeu il vrea pe om insusi, anulandu-se complet ca fiinta ruinata prin pacat, ce nu mai poate fi restabilita decat printr-o recreare, dupa o adevarata desfiintare a omului celui vechi.
De ce vrea Dumnezeu jertfa de om? Pentru elementul spiritual, specific omenesc, manifestat in evenimentul suportarii voluntare a mortii violente. Pentru ca Dumnezeu sa se indure de om, sa-i ierte pacatul, sa intre in legatura cu el, pretinde suferinta legata de autoanularea lui pana la capat; il vrea pe om intreg predat Siesi.
Jertfa urmareste inlaturarea pacatului, o refacere spirituala si realizeaza acest lucru intrucat ea e renuntarea totala a omului la sine si suferinta, in gradul ultimei intensitati. Pacatul, fiind o realitate morala, nu poate fi depasit decat tot de o realitate morala.
Suferinta, ca regret pana la ultima predare lui Dumnezeu, e singura cale spirituala pe care se duce lupta efectiva cu pacatul ca hipertrofiere a eului, singura forta ce poate fi opusa pacatului. Pacatul numai dinauntru poate fi invins, intrucat este o realitate spirituala, un produs al libertatii si ca atare tot numai prin libertate trebuie depasit. Pacatul este un fat al libertatii, dar a produs o ingreunare a libertatii, o gravitatie inerta a omului spre pacat.
Suferinta, ca metoda de reductie a pacatului, are pe de o parte, un caracter spiritual si unul trupesc, iar pe de alta, un rost negativ si unul pozitiv. Trupul sufera cand vointa cauta sa-i limiteze inertia si hipertrofierea in pofte si pasiuni, iar spiritul de asemenea, cand vointa ia lupta cu orgoliul, vanitatea, ura, egocentrismul. Fara aceasta auto-infranare impreunata cu suferinta, omul nu poate convietui cu semenul sau, nici nu-l recunoaste pe Dumnezeu.
Dar o suferinta cu rostul pur negativ de limitare si infranare a poftelor trupesti si spirituale nu ajunge. Trebuie o suferinta pozitiva uriasa, in corpul si sufletul omului, interpretata ca un mijloc de ispasire si de refacere a fiintei proprii. Multi se resimt profund de o primejdie de moarte prin care au trecut. Fiecare poate sa ilustreze prin cazuri asemanatoare puterea de innobilare pe care au exercitat-o asupra sa suferintele grele. Daca in urma suferintei observam o mai mare imbunatatire a noastra, trebuie ca tot are o legatura cu pacatul. Exista in fiecare din noi un fond egoist, un reziduu de pacat, mai mult sau mai putin infranat in manifestarile lui. Suferinta isi comunica puterea de topire in acest fond. Peste tot, efectul suferintei il simtim ca o mai larga deschidere a subiectului catre durerile si greutatile altora, ca o mai sensibila adulmecare a atotputerniciei lui Dumnezeu in raport cu putinatatea noastra.
Suferinta se arata ca o forta ce topeste ghetarii din jurul eului, ce subtiaza zidurile egoismului. E calea spre comuniune, spre dumnezeu ca ”Tu”suprem al nostru, si spre semen ca ”tu” egal. Cui ii trimite Dumnezeu suferinta, ii da puterea care ii deschide drum spre Sine. ”Jertfa este iesirea eului din egoitatea sa izolata, deschiderea mea in fata ta.”, spune F. Ebner. Dar aceasta iesire din sine inseamna recunoasterea lui Dumnezeu, autolimitarea eului, punerea lui la dispozitia lui Dumnezeu; iar aceasta e suferinta. In moarte se exprima ducerea acestei dispozitii de limitare a eului, de supunere lui Dumnezeu, pana la capat. Unde omul nu vrea sa faca acest act de intrare, prin suferinta si moarte, in legatura cu Dumnezeu, moare fara sa vrea, caci fara Dumnezeu, fiinta creata nu poate trai.
Pe de alta parte, in suferinta aceasta trebuie sa respire numai regretul pentru pacat. Alta legatura nu trebuie sa aiba cu el. Omul obisnuit nu putea sa depaseasca pacatul prin suferinta sa ca jertfa a propriei persoane, din motivul ca fiinta lui este atat de cangrenata de pacat incat nicio suferinta pe care ar fi suporta-o nu putea fi lipsita de un element pacatos, de o impuritate, si prin nicio suferinta, nici chiar a chinurilor mortii, nu o mai putea spala. Pentru natura lui nu incapea alta iesire decat sau sa fie nimicita, sau sa se prelungeasca etern intr-o existenta pacatoasa, adica in iadul care nu e decat cercul vicios facut din amestec de pacat si suferinta.
Oricat de mult ar suferi un om, maximul suferintei lui nu intrece limitele capacitatii personale manifestate si in pacat.
Are oare si suferinta straina un efect asupra pacatului propriu? Suferinta unei persoane din iubire pentru alta are asupra acesteia de fapt o influenta binefacatoare. E chiar suprema forta binefacatoare ce se exercita de la om la om, caci iubirea aici iti manifesta cea mai deplina intensitate. Cea mai puternica influenta asupra fiului o are mama, care sufera pentru abaterile lui, iar asupra barbatului, sotia care sufera. Avem aici o sageata spre una din tainele impletirii destinelor omenesti, a interdependentei si comunicarii dintre ele. Despartirea trupeasca de la suprafata intre ipostazele omenesti ne-a obisnuit sa nu vedem intensitatea lor in adanc, bazata pe unitatea naturii omenesti si pe dragoste. Dar influenta de la om la om, chiar daca e exercitata de forta suprema a iubirii suferitoare, este extrem de relativa.
Dumnezeu, care cere pentru pacatele oamenilor o suferinta egala cu ele, o cere pentru ca numai intr-o asemenea suferinta este o putere capabila sa topeasca tot pacatul, pentru ca exista un raport intern si direct intre ea si el. Ordinea aceasta a lucrurilor pe planul spiritual etic Dumnezeu a stabilit-o. Suferinta, ca reprimare a egocentrismului, e in acelasi timp ispasire pentru om in fata lui Dumnezeu. Potrivit unei randuieli fundamentale a existentei, orice pacat sufera, suporta pedeapsa dumnezeiasca. Pedeapsa dumnezeiasca e si suferinta ca drum spre Dumnezeu. Dar e o pedeapsa prin care ne trage Dumnezeu spre Sine.
Din cele spuse decurg si conditiile ce trebuie sa le indeplineasca un subiect pentru ca suferinta lui sa aiba o putere universal substitutiva: sa fie om, ca sa simta toata durerea omului pentru pacat; sa sufere omeneste si sa fie intr-o legatura de natura cu oamenii spre a le comunica intreaga forta dizolvanta de pacat; sa fie pur si sa fie mai mult decat un om, sa fie cat toti oamenii pentru ca durerea omeneasca pe care o suporta sa aiba o intensitate si adancime pe care le-ar avea toti oamenii la un loc, daca n-ar fi pacatosi. Subiectul capabil de o suferinta universal – substitutiva trebuie sa fie in acelasi timp om si Dumnezeu.
Iata cum se explica de ce jertfa lui Iisus a fost in stare sa intemeieze legamantul cel nou al comuniunii intre Dumnezeu si oameni. In legatura cu Dumnezeu, omul nu poate intra decat printr-un reflux al egoismului sau, printr-o jertfa. Dar o jertfa totala, o depasire totala a egoismului, o creare a capacitatii omului pentru comuniunea deplina s-a realizat numai prin Iisus Hristos.
Prin Iisus Hristos, realizandu-se cu adevarat ideea preotiei si a jertfei, s-a realizat si legatura cea desavarsita a comuniunii intre Dumnezeu si oameni. Jertfa lui Iisus Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru ca ea e in stare sa topeasca tot fondul de pacat din natura omeneasca, ci si pentru ca ea e capabila sa obtina iertarea de la Dumnezeu pentru toti oamenii, fara ca El sa mai ceara fiecaruia o suferinta echivalenta pentru pacatul din el.
Cum face Dumnezeu ca sa se poata apropia oamenii de Sine prin suferinta lui Iisus Hristos? Fiecare om trebuie sa fie purificat cand se apropie de El. Nu putem intelege suferinta lui Iisus Hristos ca o echivalenta care, stand continuu in fata lui Dumnezeu, lasa acces oamenilor spre El, fara ca sa se produca in acestia dinauntru in afara depasirea pacatului. Lucrul acesta tainic credem ca se produce astfel: Iisus Hristos, stand tot timpul inaintea Tatalui pentru oameni, rememoreaza, reinfatiseaza o suferinta pe care a suportat-o pentru ei cu eficacitatea ce i-o da divinitatea, dar in acelasi timp, prin apropierea de om, ce i-o da umanitatea, face ca aceasta reactualizare sa produca in fiecare ceas in care un om se intoarce spre Dumnezeu o topire a fondului pacatos din el, deschizandu-i drumul spre Tatal. Reprezentarea acestei suferinte a Fiului, atat in fata Tatalui in cer, cat si intre oameni, prin euharistie, purifica in om pacatul printr-o influenta de ordin spiritual si totodata e ispasitoare in fata Tatalui.
Iisus, intrupandu-se, s-a apropiat de noi, ajutandu-ne sa facem experienta lui Dumnezeu ca pe a unei persoane in comuniune directa cu noi. Experienta unui subiect la persoana a doua inseamna revendicarea noastra, ridicarea noastra pe plan etic in starea de subiect si de credinta. In fata lui Iisus ne simtim revendicati de supremul Tu, de Dumnezeu. Dar forta prin care ne patrundem in chip covarsitor de revendicarea unui subiect la persoana a doua este jertfa lui. Jertfa ta e pentru mine cuvantul cel mai zguduitor al tau. Ea ma ridica la suprema altitudine etica, imi impune cea mai intensiva obligativitate, ma scoate in modul cel mai deplin si mai radical din individualismul contemplator si egoist in care ma aflu fata de lucruri si ma pune in relatie de servire fata de altul.
Numai cine face pentru noi, fara sa-i fi fost impus, atat de mult incat sa ne zguduie, reuseste sa ne atraga in comuniune. Si scopul revendicarii acesta este. Numai jertfa vorbitorului confirma deplin iubirea ce o arata in cuvant, numai jertfa il arata fara echivoc, renuntand la sine pentru a crea comuniunea, si deci numai ea poate trezi iubirea adevarata in ceilalti si-l poate atrage in comuniune. Iubirea, jertfa, comuniunea tin la un loc. Una e in alta ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant.
Iar semnul ca ne-a atras in comuniune sta in faptul ca a reusit sa ne desfaca de alipirea de lume, de atitudinea contemplativ – exploatatoare a realitatii, ba chiar de noi insine. Asa scapam de pacat prin jertfa lui Iisus, care face sa moara in noi omul vechi al egoismului, intrupandu-se in toti duhul de jertfa.
Forma cea mai inalta de existenta, datatoare de fericire, este nu aceea a egoismului izolat, nici aceea de contopire a eurilor intr-un mare tot divin, ci unitatea duala, in care nici un eu nu traieste pentru sine, ci, fiind mort siesi, vietuieste pentru altul si in altul. Acesta e intelesul cuvintelor Sfintei Scripturi despre necesitatea mortii noastre, ca sa putem vietui in Hristos.
Jertfa lui Hristos reuseste sa infaptuiasca in acelasi timp trei lucruri: sa ne atraga in comuniunea cu Sine, omorand omul egoist din noi; sa ne faca sa impartasim soarta Lui de fericire si de comuniune cu Tatal, odata ce formam un intreg cu El; sa implineasca dreptatea divina suferind pentru intregul de euri ce-l formeaza omenirea impreuna cu El, in asa fel incat duhul lui de jertfa devine comun tuturor.
Iisus Hristos poarta vesnic semnele crucii, nu numai in trupul, ci si in spiritul Sau. El stie, El resimte, el repeta spiritual suferinta de pe Golgota, pentru fiecare om in clipa decisiva a lui, caci nu-i pare rau de om si nu renunta la vointa de a-l mantui pe fiecare (Evrei, 7, 25)”

Sursa:
Pr. Prof.Dumitru Staniloae – Trairea lui Dumnezeu in ortodoxie