Blog / Nu este deloc prea mult

P.C. are 44 de ani. Acum 25 de ani isi imagina ca la varsta aceasta ar trebui sa aiba o casa, o familie… Scuzati-ma! O CASA, O FAMILIE! Pentru ca P.C. a devenit constient de el insusi intr-o casa de copii…un adapost pentru cei parasiti, uitati, respinsi, nedoriti … Responsabilii i-au spus la un moment dat ca nu avea familie! Nimeni nu-l cauta. Familie??? I-a auzit de nenumarate ori pe colegii din jurul lui vorbind de mama, tata, persoane care veneau o data pe luna si ii luau in brate, le aduceau dulciuri… Apoi plecau. Dar lasau in sufletul colegilor o dara de speranta.

Anii au trecut. Sistemul de invatamant pentru orfani prevedea o calificare profesionala. P.C. s-a calificat in domeniul constructiilor. Revolutia din 1989 l-a surprins pe un santier. Locuia impreuna cu alti colegi intr-o camera dintr-un camin de nefamilisti. 10 ore de munca fizica pe zi, bani de supravietuire. Totusi, bucuria de a face parte dintr-un grup…

DAR…Intreprinderea unde lucra a fost cumparata de un investitor privat … ca si caminele… au inceput restructurari … intreprinderea a dat faliment.

Dupa un an, P.C. se gasea in strada. Fara o locuinta, pentru ca nu are un loc de munca stabil, vara doarme intr-un cort amplasat in cimitir, iarna cauta scari de bloc. Supravietuieste…. Adaposturile de noapte sunt inca un vis la Bucuredti, pentru moment.

P.C. este un beneficiar al serviciilor SAMUSOCIAL din Romania. La sedintele de consiliere psihologica isi dezvaluie visul de a avea, intr-o zi, o FAMILIE. De a avea norocul sa lucreze pentru cineva, seara de a reveni de la serviciu ACASA!!! Oare cere prea mult? Exista numerosi orfani ca el, fosti clienti ai caselor de copii.. care isi cauta chiar si acum „familiile” pe strazile din Bucuresti.