Blog / Perioada copilariei nu este de fiecare data
cea mai frumoasa perioada a vietii!

Este greu ca la 23 de ani sa spui ca esti de prea mult timp in strada. Adica de 13 ani. Adica intreaga perioada a copilariei. Si de la 10 ani sa te lupti sa te descurci singur. Bogdan O. le-a vazut pe toate si pentru el frica nu mai inseamna nimic. Cu siguranta, in povestea lui se regasesc multi tineri adulti care traiesc astazi pe strada. Din pacate!

Povestea incepe simplu (si de cate ori nu am auzit acest inceput!): “Tatal bun s-a despartit de mama mea cand aceasta era insarcinata cu mine. Tatal pe care l-am cunoscut eu era un consumator de alcool. Tot de-aici au inceput bataile. Intai cu mama si apoi cu noi.”
Dupa 8 ani de chin si suferinta, de batai si scandaluri, mama lui Bogdan a decis ca el impreuna cu fratele lui mai mare sa traiasca la un camin de stat – Orfelinatul 9 Mai din Busteni. “Daca ajungi sa cresti intr-un orfelinat, nu mai vezi frumusetea Busteniului.”

Bogdan simte ca a pierdut acest simt, insa nu de tot. E sigur ca undeva, acolo in sufletul lui, mai exista o farama care va putea sa recunoasca frumusetile oraselor sau ale altor lucruri din viata. “La orfelinat nu mai stiam ce e aia iubire fata de oameni. Acum, cu timpul, incet-incet, invat iar sa respect lumea.”

In orfelinat viata se desfasura numai dupa regulile baietilor mai mari. “Mai intai iti faceau botezul – adica multa bataie, ca sa intelegi cine e seful acolo”.

A facut doar 4 clase, insa povestea lui curge ca apa la vale.

“Educatorul stia de toate aceste abuzuri, insa nu a luat nici o masura. Nu a facut nimic. Asa ca am fugit. Cand esti copil si treci prin tot feluri de nenorociri, cum a fost orfelinatul pentru mine, nu te gandesti ca fugi si nu ai unde sa te duci. Pur si simplu vrei sa scapi de calvar si nu te mai intorci. Au fost nopti cand afara ningea fara oprire, iar eu am dormit pe bancile din statiile de autobuz. E foarte greu. Noaptea dormeam ghemuit, ma trezeam inghetat, iar la ora 4 dimineata ma trezeam si ma urcam in autobuze. Si mergeam cu ele pana ma incalzeam.”

Cand stai de vorba cu Bogdan, intelegi drama prin care trece, invariabil, un tanar care a avut ghinion si care ar fi putut sa creasca intr-o familie frumoasa, unita, in care nu exista certuri sau batai.

Nu-i tremura vocea nici cand spune ca nu i-a fost teama sa-si ia viata in maini. Trebuia sa faca ceva. Si daca nu reusea sa razbeasca, pana acum ar fi fost calcat in picioare de cei mai puternici.

A cautat si de lucru, minor fiind, insa din cauza ca nu puteau sa-i faca contract de munca, pentru ca angajatorii riscau sa fie amendati, locurile de munca erau putine si platite prost.

“Se zice ca cei care traiesc in strada au mai multa libertate. Dar nu e chiar asa. Totul are un pret.”

Trebuie sa intelegem cu totii ca nu toti cei care sunt in strada au ales sa traiasca asa. E greu pentru ca nu ai un adapost, nu ai siguranta, nu ai mancare, nu ai aproape nimic. Decat hainele de pe tine si poate doar un schimb. Multi dintre adultii care vin la Centrul de Zi se plang ca sunt jefuiti, ca sunt alungati, ca li se fura si putinul bagaj pe care il au cu ei.

Datorita tineretii, Bogdan mai poarta in inima o farama de optimism: “Chiar daca nu am nimic material, in inima mea mai am o farama de speranta ca se mai poate schimba ceva. Azi un pic, maine un pic. Si lucrurile incep sa se indrepte. Ce sa facem mai departe? Trebuie sa aratam lumii ca nu suntem asa cum cred ei, ci ca mai exista o farama de bunatate in noi.”

Si lucrurile chiar pot arata bine pentru el. Pentru ca este ambitios si isi doreste sa-si refaca actele pentru ca i-au fost furate. “Nu am acte de identitate, deci nu exist. Si ca sa ma angajez undeva trebuie sa am actele in regula. Trebuie sa mai am putina rabdare.”

O farama de optimism care poate sa-i schimbe viata!