Blog / Prieten sau dusman?

de Dorina Suiu, asistent social

O alta noapte geroasa. Strabatem incet Bucurestiul amortit si adormit. Din cand in cand zarim cate un om infofolit care se grabeste spre locuinta lui calduroasa.
O silueta ne atrage atentia. Pare un trecator obisnuit…si totusi…hainele murdare si subtiri il dau de gol. Coboram din masina si incercam sa incropim un dialog.
Nu reusim. Este speriat, ii este teama de noi, ne priveste rar si este gata sa fuga in noaptea din care a aparut.
Cu greu ne lasa sa-i dam o supa calda si o haina groasa, pe care o si imbraca imediat.

Ii propunem sa ne insoteasca la adapostul de noapte. Nu accepta imediat, dar intr-un final frigul il copleseste si realizeza ca la -15 grade nu poate ramane in strada. Urcam in masina si ne indreptam spre adapost.

Supa fierbinte pare sa-i ofere forta sau curajul necesar sa ne povesteasca cate ceva despre el. Il cheama Stefan C. si are 22 ani. Este pe strada de 4 saptamani. Provine dintr-un oras din Moldova si a venit in Bucuresti in urma cu cateva luni, atras de mirajul capitalei. S-a angajat. Este adevarat ca fara carte de munca, dar ce conteaza, nu? Poate sa-si plateasca chiria. Are o camera unde sa vina dupa terminarea serviciului.
Si cum nu semneaza nici un contract, dupa cateva luni este dat afara. Urmeaza goana dupa un loc de munca, disperarea ca nu il gaseste si ca nu are cu ce sa-si platesca chiria…si apoi strada.

Nu este obisnuit cu ea. Ii este frica. Frica de oameni. Si noaptea frica devine  mai puternica.Nu stie daca poate avea incredere in cineva. Iar in orasul natal nu are pentru ce sa se intoarca. Provine dintr-o casa de copii, si ca multi altii la 18 ani a fost dat afara fara a i se oferi o alternativa. Are un frate si o sora pe care ii vede foarte rar si care oricum nu-l pot ajuta.
Cu sorbituri rare termina supa. Ne apropiem de adapostul de noapte, unde o sa gaseasca un loc calduros. Il lasam la adapost si ii promitem ca o sa revenim sa-l vedem.
Dupa trei nopti ajungem din nou la adapost pentru a aduce un alt om inghetat.

De undeva dintr-o baraca apare Stefan. Ma saluta vesel si ma roaga sa-i spun inca o data adresa cabinetului SAMUSOCIAL. A uitat-o.
Nu-l recunosc initial. Imi readuce aminte ca l-am adus la adapost in urma cu cateva zile. Ma priveste si atunci stiu de ce nu-mi aduceam aminte figura lui. Pare schimbat, pare a nu mai fi omul dezorientat pe care l-am intalnit in noapte.

Peste cateva zile ne intalnim in cabinetul social al asociatiei. Doreste sa-l sprijinim in gasirea unui loc de munca. Stam de vorba pe indelete si la finalul discutiei il rog sa discute si cu psihologul. Accepta, si il conduc in cabinetul acestuia.
Este pe drumul cel bun. Drumul lung si plin de greutati al reintegrarii in societate. Ca si in alte cazuri vom fi alaturi de el. Primii pasi au fost facuti.
Poate uneori este important sa ne invingem teama si sa avem putina incredere in cei care ne intind o mana de ajutor.
Nu credeti?!