Blog / Semnificatia psihologica a sacrificiului

de Logofetopol Avramescu Costel, psiholog

Painea si vinul sunt, intr-o anumita privinta, produse culturale importante, ele exprimand tocmai stradania omeneasca corespunzatoare.Ele reprezinta o realizare culturala specifica, care consta in atentie, rabdare, sarguinta, daruire si munca trudnica. Expresia ”painea cea de toate zilele” semnifica intreaga grija a omului pentru existenta sa. Prin producerea painii si-a asigurat el viata. In ofranda painii si vinului este sacrificat asadar in primul rand produsul cultural, intrucatva cel mai bun produs al stradaniei omenesti. Dar acest ”cel mai bun” este produs de ”cel mai bun” lucru din om, si anume de constiinciozitatea sa si de daruirea sa. Asa cum painea reprezinta mijloacele de existenta fizice (aliment), vinul le reprezinta pe cele spirituale (datorita substantei volatile numite dintotdeauna spirit). Prin urmare, cand se sacrifica paine si vin, aceasta inseamna o ofranda a realizarii atat fizice cat si spirituale. In cazul simbolului graului si vinului, avem de-a face cu patru straturi de sens:
1. ca produse agricole;
2. ca produse ale unei preparari deosebite (painea din grau, vinul din strugure);
3. ca expresie a performantei psihologice (stradanie, sarguinta, rabdare, daruire etc.) si a fortei vitale umane in general;
4. ca aspect al manei sau al daimonului vegetatiei.
Ceea ce este sacrificat sub forma de paine si vin este, pe scurt, natura, om si zeu, concentrate in unitatea darului simbolic.
Desfasurarea sacrificiului consta mai intai din a da un lucru care imi apartine. Tot ce imi apartine poarta stampila lui ”a fi al meu”, adica a unei subtile identitati cu Eul meu. Aceasta apartenenta a fost formulata de Levy-Bruhl ca ”participation mystique” (participare mistica). Este vorba de o identitate irationala, care provine din faptul ca orice este in contact cu noi, nu este numai el insusi, ci totodata si un simbol. Ceea ce dau, deci, dintr-al meu, este deja un simbol in sine, adica o polisemie, insa din cauza caracterului inconstient al naturii sale simbolice, el este asociat Eului meu, pentru ca este o parte a personalitatii mele.
De aceea de orice dar este legata, rostita mai tare sau mai incet, o pretentie personala (dau, ca sa-mi dai). Darul inseamna o intentie personala, caci daruirea nu inseamna sacrificiu. El devine unul, abia cand intentia legata de daruire este sacrificata, abandonata. La lucrul daruit, daca are pretentia sa fie sacrificiu, trebuie sa se renunte, ca si cum ar fi nimicit. Caci numai atunci exista posibilitatea ca pretentia egoista sa fie anulata.
Din cauza naturii pronuntat egoiste a pretentiei, ofranda ar trebuie negresit sa aiba caracterul unei actiuni magice propitiatoare, cu scopul nemarturisit si cu speranta secreta de a cumpara, prin aceasta, bunavointa lui Dumnezeu. Pentru a evita acest aspect fara valoare etica a sacrificiului, identitatea cu darul trebuie constientizata cel putin pana la a sti in ce masura te daruiesti pe tine insuti, atunci cand oferi un dar. Caci daca stiu si recunosc ca ma daruiesc pe mine insumi si nu vreau sa fiu rasplatit pentru aceasta, atunci am sacrificat pretentia mea, adica o parte din mine. De aceea, orice dar cu pretentie anulata inseamna un sacrificiu de sine. Daruirea obisnuita care nu e rasplatita este simtita ca o pierdere. Sacrificiul insa trebuie sa fie o pierdere, tocmai pentru ca pretentia egoista sa nu mai existe cu siguranta. Dar aceasta pierdere intentionata nu este o pierdere reala, ci un castig, intrucat ”a se putea sacrifica pe sine” e dovada lui ”a se avea pe sine”. Nimeni nu poate da ceea ce nu are. Aceasta presupune un act de autocunoastere, fara de care pretentiile de acest fel ar ramane inconstiente. De aceea e nevoie de marturisirea pacatelor. Prin examenul constiinței, pretentia egoista legata de fiecare dar trebuie sa fie constientizata si trebuie sa fie in mod constient ”sacrificata” altfel darul nu mai este sacrificiu.
Cu sacrificiul, dovedim ca ne avem pe noi insine, ca putem dispune de noi insine, adica de Eul nostru. Prin aceasta, eul devine obiectul comertului etic, adica ”eu” arbitrez dintr-o instanta care este supraordonata calitatii mele de Eu. Eu decid intrucatva impotriva ”Eului„ meu si imi abolesc pretentia (eul este o marime relativa care poate fi subsumata de fiecare data unor anumite instante superioare, ce pot fi echivalate cu conditii psihice care se gasesc a priori si nu au fost dobandite empiric). In spatele omului nu sta opinia publica, nici codul general de conduita, ci acea personalitate de care inca nu este constient, care se evidentiaza treptat, in cursul evolutiei si care ia in slujba sa Eul. Aceasta personalitate este chiar individualitatea, in cel mai inalt sens (procesul de implinire l-am numit proces de individuație) In masura in care personalitatea este insa potentiala, ea poate fi definita ca transcendenta si, intrucat este inconstienta, ea nu se poate deosebi de tot ceea ce contin proiectiile ei (este identica cu o parte considerabila din mediul ei), ceea ce corespunde mai sus descrisei ”participation mystique”.
Termenul ”Sine” mi se pare o definitie potrivita pentru acest fundal inconstient, al carui exponent corespondent in constient este Eul. Eul se afla cu Sinele in raportul in care obiectul se afla cu subiectul, pentru ca deciziile care provin din Sine sunt cuprinzatoare si prin urmare superioare eului. Sinele este existentul a priori, din care provine Eul; el prefigureaza asa-zicand Eul. Eul nu se realizeaza pe sine insusi; Eul se intampla mai curand lui insusi.
In sacrificiul de sine, eul trebuie sa devina constient de pretentia sa, iar Sinele trebuie sa o aboleasca, impotriva Eului. Lucrul acesta se poate intampla in doua feluri:
a) imi abolesc pretentia in primul rand luand in considerare premisa morala generala, ca pentru un dar nu am voie sa pretind o plata. In acest caz, sinele coincide cu opinia publica si cu un cod universal de moravuri;
b) imi abolesc pretentia fiindca ma simt indemnat la aceasta, din motive interioare nu total recognoscibile. Aceste motive nu imi produc o satisfactie morala deosebita, dar trebuie sa ma supun fortei care reprima pretentia mea egoista. In acest caz, Sinele este ”integrat”, adica retras din proiectie si perceptibil ca forta spirituala decisiva. Sinele nu poate fi echivalat nici cu o morala colectiva, nici cu impulsurile naturale, ci trebuie inteles ca o determinare interioara sui generis (suntem propriul nostru da si nu). Atunci Sinele actioneaza ca o uniune a contrariilor si constituie prin aceasta cea mai directa experienta a divinitatii care poate fi conceputa psihologic.
Orice sacrificiu este mai mult sau mai putin, un sacrificiu de sine; gradul depinde de importanta darului. Daca darul e foarte pretios si se raporteaza la sentimentul meu cel mai personal, atunci pot fi sigur ca renuntarea la pretentia egoista va indemna personalitatea Eului meu la revolta. Si pot fi sigur ca forta care reprima aceasta pretentie ma reprima pe mine insumi, prin urmare trebuie sa fie Sinele. Sinele este, deci, ceea ce ma determina la sacrificiu, ba chiar ma constrange la sacrificiu. Sinele este sacrificatorul, iar eu sunt darul sacrificat, sacrificiul uman. Sa ne uitam o clipa in sufletul lui Abraham, care trebuia sa-si sacrifice unicul fiu, dintr-o porunca divina atotputernica. Oare nu s-ar simti un tata, intr-o asemenea situatie, sacrificat pe sine insusi? Da, el ar fi sacrificatorul si sacrificatul in acelasi timp. Cum raportul dintre eu si Sine corespunde celui dintre fiu si tata, se poate spune ca Sinele, silindu-ne la sacrificiul de sine, indeplineste actul sacrificial asupra lui insusi.
Constientizarea intentiilor egoiste este o realizare volitiva a eului, dar pe de alta parte inseamna si o evidentiere spontana a Sinelui, care exista dintotdeauna. Suntem determinati la aceasta stradanie de prezența inconstienta a Sinelui, de la care pornesc dispozitii foarte puternice de depasire a inconstientei (in acest raport, Sinele este Tatal). Insa pentru omul preponderent inconstient, introspectia, o concentrare in sine insusi, este cel mai dificil si respingator lucru. Prin autocunoastere, se naste o constiinta care participa la un univers obiectual, ce nu mai este acel nod sensibil si egoist de dorinte, temeri, sperante si ambitii, ci reprezinta o functie relationala legata de obiect, ce plaseaza individul intr-o relatie de comuniune neconditionata, obligatorie si indisolubila cu lumea.
Introspecția sau nevoi de individuatie, aduna ceea ce e risipit si multiplu, inaltandu-le la forma initiala a omului primordial. Privit din punct de vedere psihologic, Iisus Hristos, ca omul primordial (Fiul Omului, Adam Secundus) reprezinta o totalitate proeminenta si cuprinzatoare, care transcende constiinta. Pe aceasta o numim Sinele. Prin viata revelata a lui Hristos se exprima si viata fundamentala, secreta si inconstienta a fiecarui individ; aceasta inseamna ca ce se intampla in viata lui Hristos se intampla intotdeauna si pretutindeni.
Misterul euharistic transforma spiritul omului empiric, care este numai o parte a Sinelui sau, in totalitatea sa, care este exprimata prin Hristos. In acest sens putem defini liturghia ca rit al procesului de individuatie.
Omul va ajunge sa stie ca el insusi este autorul destinului sau abia atunci cand isi va fi dat seama ca si-a pierdut, din cauza propriei sale inconstiente, cele mai elementare drepturi.
Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispozitie – nu va face decat sa se piarda in nesfarsite autoiluzionari. Daca poseda un dram de intelepciune va depune armele si va numi ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru si mai necunoscut), asadar, cu numele Domnului. Este o marturisire a subordonarii, a imperfectiunii si dependentei sale, dar totodata si o marturie a libertatii sale de a alege intre adevar si eroare.

Sursa:
Carl Gustav Jung – Imaginea omului si imaginea lui Dumnezeu