Blog / Tablourile chiar au o poveste
de Gabi Grama, asistent polivalent
Toti imi spun Gabi. Sunt nascut in anul 1968 intr-o familie modesta de simpli muncitori. Cati dintre ce-i de-o seama cu mine nu au crescut la bunici? Imi amintesc ca pana la 12 ani Bunicul mi-a insuflat dragostea pentru lectura si aviditatea pentru cultura. Eram talentat la desen, insa harul mi-a fost slefuit si “descoperit” abia in scoala generala.
Si-acum imi place foarte mult sa desenez, insa nu mai desenez bucuria vietii si veselia oamenilor, pentru ca acum vad altfel lumea si pe cei care ma inconjoara.
Dupa frumosii ani pe care i-am petrecut la bunici si dupa dragostea pe care am primit-o in portii imensurabile, a venit timpul sa locuiesc cu tatal meu si cu sotia lui. Bunicii mei plecasera, si nici nu mai aveau sa se intoarca vreodata. Aici, in noua mea casa, am simtit numai raceala si ostilitate, si astfel m-a transformat intr-un rebel, fapt ce m-a indepartat de familia mea inca de la 18 ani.
Cand te trezesti singur pe lume, fara cineva care sa-ti fie alaturi incerci sa iti dai seama incotro s-o apuci. Pentru mine a fost o intreaga aventura – ba am muncit in industria petrolului, ba in exploatarea miniera, ba am hoinarit prin tara cu asa-zisi prieteni. Dupa caderea regimului ceausist, anii ‘90-‘92 m-au prins in Bulgaria logodit cu o fata care mi-a schimbat conceptele misogine despre femei.
Tablourile mele povestesc in diverse moduri aventurile sau experientele mele, lucrurile ce m-au patruns cel mai mult. Insa cel mai important, reflecta cat de bine cunosc viata in strada. Pentru mine, cele 6 luni fara acoperis de-asupra capului au fost suficiente pentru a intelege ca totul este efemer, si ca viata trebuie traita din perspectiva altor valori.
De aproape 9 ani sunt linistit pentru ca am o familie minunata, un serviciu bun prin care simt ca ii ajut pe cei care nu au casa si ma pot lauda ca am cele mai solide empatii cu beneficiarii nostri de la Samusocial, avand in vedere ca rezonam sincronic “gratie” scurtei mele sederi in strada. Insa tablourile mele inca nu au uitat acea experienta si inca mai au de spus cate o poveste.
