Blog / Un prieten ciudat

de Sasha, PAFA

“Multi chemati, putin alesi?!” Se pare ca asa e! Iar daca pasarea Phoenix renaste din propria cenusa, se mai intampla si cu semenii nostri ca intr-un mod miraculos si exceptional sa se smulga din sordidul propriei lor vieti si sa renasca.

Eu cred in destin, in acel “ce ti-e scris in frunte ti-e pus!” si cred in miracol. Dar stiu ca nu te intalnesti cu miracolul pe toate drumurile, ca omul potrivit este la locul potrivit si in momentul potrivit, plus un dram de noroc pot schimba sortii oricat de potrivnici ai cuiva aflat la ananghie, cu o conditie insa: ca omul in cauza sa-si doreasca lucrul acesta si sa faca la randu-i tot ce-i sta in putinta, tot ce este omeneste posibil pentru a determina schimbarea.

Din spatiul “caldicel” (cum ar spune Steinhardt) al micii mele lumi, filozofam lejer si divagam plin de bunavointa (evident, compatimitor!) pe marginea vietii nenorocite a acestor dezmosteniti ai sortii, ai acestor paria ai societatii, marginalizati, batjocoriti si dispretuiti de toata lumea. Dar asta se intampla rar, atunci cand pasii mei sovaielnici se intersectau rusinati cu ai lor, prin furnicarul sordid al Cetatii.
Fara speranta, uitati la periferia propriului lor destin, unii dintre ei (aveam s-o aflu mai tarziu) primisera totusi un statut social: PAFA (Persoana Adulta Fara Adapost).

Cine ar fi crezut ca din randurile jalnice ale acestor PAFA, bunul Dumnezeu (”Barbosul”, cum haios il numeste el) imi va trimite (ciudat mesager) un prieten. Si inca unul adevarat, care imi va schimba radical perspectiva asupra lucrurilor. Spulberand cu nonsalanta subtirea mea filosofie de viata.

A intrat in comunitatea noastra abrupt, fara fasoane. Un tip suplu, cu trasaturi ascutite si gesturi ferme. Agil, debordand de energie si idei. Pe masura ce ne cunosteam mai bine, aveam sa fiu tot mai placut impresionat de inteligenta vie, de sarmul, talentul si cultura noului venit. Curand fu adoptat fara rezerve de toti ai nostri. De fapt era de-al nostru. In plus, era amabil si saritor. Ce mai! Un sufletist care, de la inceput s-a implicat in nenumaratele probleme ale micului nostru grup de prieteni.
Un suflet pierdut se regasise si alaturi de alte suflete regasite isi creia noul sau drum spre lumina.

Vorbeam mai devreme de miracol? Ei bine, da. Renuntarea la vodca a fost primul semn al iminentului miracol si primul pas decisiv catre el. Pe urma, gasirea unui loc de munca si inlocuirea strazii cu o locuinta.

Intr-o societate aflata in disolutie, fara reactie sau raspuns la aceste probleme esti condamnat din start: n-ai casa – nu poti sa te angajezi, nu ai cu ce sa platesti chiria unei locuinte.

In fine… Toate aceste probleme au trecut, lucrurile s-au asezat, au venit apoi altele si altele. Toate s-au rotit aidoma unui caleidoscop magic desenand, de aceasta data, un Destin! O poveste adevarata, o poveste in memoria careia cosmarul strazii se indeparteaza din ce in ce, se subtiaza pana la linie, pana la punct, un punct negru pe obrazul indurerat al trecutului.

Stau si ma gandesc la Razvan, la, de-acum, bunul si vechiul meu prieten, si tot mai imi vine sa ma minunez. Dorinta, darzenia, forta de a visa, uneori puterea de a renunta, furiile sale de moment, aparenta duritate, toate nadejdile si toate dezamagirile puse la treaba de un “mester” nevazut, iata raspunsul la intrebarea spusa cu jumatate de gura: exista oare miracol in lumea aceasta? Poate ca in interiorul fiecaruia dintre noi, ca un sambure de lumina, se ascunde el, miracolul, gata sa ia chipul pe care dorim sa i-l dam. Pentru a da sens existentei noastre! Poate!