Blog / Un tramvai numit dorinta – LINIA 34

Este vara. De vreo doua-trei luni, am provocat un grup de patru persoane fara adapost sa scrie despre viata lor. Isi ocupa trei ore pe saptamana cu aceasta activitate. Acesti oameni sunt adevarati filosofi ai strazii. Pe o coala de hartie, cineva mi-a scris, cu litere mari de tipar, o marturie. Intr-o seara geroasa de iarna, ca multe altele, aceasta persoana a supravietuit mortii si rautatii gratuite a oamenilor. Foloseste cuvinte simple dar care, dupa ce am ascultat sute de astfel de experiente, imi produc senzatia ca retraiesc minut cu minut, fara artificii si fara exagerari, dramatismul acelei nopti. Peste vreo doua zile o alta persoana imi vorbeste, pe o hartie rupta dintr-un caiet, tot despre moarte. O face cu mult umor si detasare. Spune, pe scurt, ce fapt banal a devenit in strada, boala sau moartea.

Nu frigul, boala, moartea, violenta, sunt cuvintele care mi-au atras atentia. Sunt notiuni care mi-au devenit familiare. Printre randuri, in ambele istorisiri, viata traumatizanta a acestor oameni s-a intersectat, pozitiv si neasteptat, cu tramvaiul 34. Din zecile de linii de tramvaie, autobuze si troleibuze din capitala, tramvaiul 34, a aparut ca un punct de sprijin. Ma intreb, de ce doi oameni care nu se cunosc simt nevoia sa introduca in relatarile lor, unde fiecare cuvant capata o valoare de simbol, tramvaiul 34? De ce, constient sau nu, acest tramvai le-a fost de ajutor mai mult decat un anume profesionist sau serviciu social, in momente grele?

Recunosc, de mai multe ierni cunosc atractia beneficarilor pentru tramvaiul 34. Pana azi m-am gandit la acesta ca la unul dintre artificiile folosite de ei pentru a supravietui unei zi de iarna. La o prima vedere acest tramvai are un traseu foarte lung, un numar mare de locuri, are interiorul incalzit iarna si, fapt deloc de neglijat, “nu are interfon”.

Simt ca pot fi valorizate mai mult resursele interne ale acestui tramvai 34.

Incerc un exercitiu de imaginatie. Oficial, in jur de 300 de oameni ai strazii mor anual in Bucuresti. Marea lor majoritate in lunile de iarna. Ce ati spune daca v-as schita repede un proiect, pentru un adapost de noapte mobil cu o capacitate de 50 locuri, care sa aiba ca singur obiectiv reducerea riscului de deces in randul celor 4000 de persoane fara adapost din sectoarele 1,2,3 si 4 ale Bucurestiului. Cu doar doua-trei adaposturi care insumeaza, poate, 200 de locuri niciodata libere, in metropola noastra cererea este asigurata iar oportunitatea proiectului demonstrata. Doar si doua nevoi de baza acoperite de acest proiect ar fi suficiente: adapostul si securitatea, noaptea pe timp de iarna. Ca orice proiect serios, este obligatoriu sa-i atasez si-un nume. “Un tramvai numit dorinta”, este primul nume de botez care imi vine in minte. Imi place!

Accesibilitatea ar fi maxima. Nu numai ca beneficiarii traiesc in proximitatea acestui “nou serviciu social”, dar (fapt la mare moda) serviciul ar veni in intampinarea nevoilor beneficiarilor… la propriu. Imi imaginez o noapte de iarna, dupa ora 23, cum trei-patru oameni ai strazii asteapta linistiti in fiecare statie sa vina, si la ei, “adapostul de noapte”.

Acest proiect are potential. Ar stimula colaborarea intre profesionisti si serviciile de asistenta sociala din cel putin patru sectoare ale capitalei, pentru ca in fond, adapostul de noapte nu ar avea o locatie fixa. Imi imaginez deja niste conventii de parteneriat cu o multime de stampile si semnaturi aplicate estetic. Ar fi un proiect care poate sa aduca alaturi primarii si ONG-uri. Deja, vad o lansare oficiala intr-o stire la televizor sau o informatie pe un pliant frumos tiparit. Poate fi si un banner aplicat pe o parte si alta a tramvaiului pentru ca, in fond, si popularizarea proiectului conteaza.

Sincer, cred ca si bugetul ar fi un punct castigat. Nu necesita identificarea unui teren disponibil intotdeauna imposibil de gasit. Nu necesita nici macar un spatiu pentru a se face o reabilitare scumpa si greu de intretinut apoi, nici alte investitii de amenajare. Tramvaiul 34 are deja minimul de utilitati. Oricum, peste tot in lume exista adaposturi de noapte pentru oameni ai strazii, cu amenajari minime, care functioneaza perfect de multi ani.

In ceea ce priveste echipa, cred, ca doar vatmanul ar reprezenta un cost suplimentar. In rest sunt necesari vreo patru supraveghetori, care sa lucreze in doua schimburi, poate si-ar gasi loc si un coordonator sau administrator. Intr-un adapost de noapte ce-si propune doar reducerea riscului de deces a oamenilor strazii pe timp de iarna, aceasta echipa o consider acceptabila, si de ce nu, chiar ieftina. Alte obiective mai pretentioase pentru adapostul nostru mobil pot creste costurile de personal cu vreo doi-trei specialisti “sociopsihomedicali”.

Cred ca si sustenabilitatea acestui serviciu ar fi asigurata pentru ca, nu-i asa, un tramvai singuratic care umbla noaptea pe sine, ar putea fi sustinut cu usurinta de vreun finantator. Cateva sute de persoane, estimez “rotund” din experienta (ca rezultat cantitativ usor masurabil), pot frecventa acest serviciu in trei luni de iarna. Raportul cost/beneficiu este pozitiv. Nu?

Aud adesea cum prin alte tari, atunci cand frigul este-n toi, bisericile, statiile de metrou, salile de sport ale unor scoli isi deschid noaptea usile pe post de adaposturi de noapte pentru oamenii strazii. Stiu, la fel de bine, ca acest lucru este putin probabil sa se intample si la noi in viitor. Un tramvai de noapte, care sa circule pe linia tramvaiului 34 pare o idee, chiar si in gluma, mai usor de pus in practica.

Este vara. Tramvaiul 34 ar putea fi un proiect reusit.