Maria Bercea, redactor coordonator revista „Esquire“

maria-bercea

Povestea pe care n-am scris-o
De Maria Bercea
Am aflat prima dată de Samusocial în 2005. Abia terminasem facultatea şi mă angajasem la Revista 22. Mi se dăduse sarcina să compun câteva pagini de revistă cu poveşti ale ONG-urilor care fac acţiuni filantropice.
Într-o cămăruţă de la fostul Spital Cristiana din Pantelimon am găsit-o pe Elena Adam. Era pe atunci responsabilă cu relaţiile publice în organizaţie, dar făcea şi consiliere cu adulţii străzii. Am urmărit-o tăcut de pe un scaun din colţul camerei cum intra în dialog cu ei, le punea toate întrebările care trebuiau puse, chiar şi cele incomode, le afla necazurile şi încerca să le dea soluţii. Erau probleme cu care noi, cei care am avut întotdeauna un acoperiş deasupra capului, nu ne confruntasem niciodată: lipsa unui act de identitate, a unui loc unde să te speli, nevoia să-ţi cari după tine toată „averea” în două sacoşe de rafie.
În biroul Elenei l-am cunoscut atunci pe Răzvan. Era alcoolic şi nu reuşea să ţină un job. Dar ceva începuse să se mişte în direcţia bună pentru el. Elena îl certa într-un fel tandru, ca o soră mai mare.
Am plecat apoi pe teren cu echipa mobilă de zi şi am întâlnit oameni care trăiau în locuri care cu greu se puteau numi adăposturi: barăci din cartoane, bordeie din deşeuri şi construcţii cu ziduri care stăteau să se dărâme. Dar membrii echipei nu erau şocaţi de nimic. Vorbeau cu oamenii străzii cu uşurinţă, încercau să le afle problemele, le dădeau medicamente, le schimbau bandajele şi ştiau când să se retragă.
……………………………
În vara lui 2009 am ajuns din nou la Samusocial, de data aceasta într-un spaţiu din zona Facultăţii de Electronică. Vroiam să fac un reportaj despre adulţii străzii pentru o revistă în limba franceză. Am găsit-o pe Elena Adam neschimbată. Punea la suflet dramele pe care le întâlnea în fiecare zi dar reuşea să-şi păstreze zâmbetul. Beneficiarii veneau în continuare la ea şi la ceilalţi membrii ai organizaţiei ca să le rezolve problemele sau doar ca să-i asculte. Am aflat şi eu povestea tristă şi încrâncenată a unui bărbat care pierduse totul. Avea nevoie de haine, alimente şi adăpost, dar mai mult decât atât avea nevoie să fie ascultat.
Tot atunci am aflat că Răzvan, pe care-l întâlnisem la prima mea vizită la Samusocial şi-l revăzusem apoi peste câteva luni la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi despre care voiam să scriu, o ducea bine. Se lăsase de băutură. Avea locuinţă, se apucase de facultate.
……………………………
La a treia vizită la Samusocial, în 2010, am descoperit un proiect unic, care i-a interesat chiar şi pe cei mai cârcotaşi colegi de la Adevărul, unde scriam pe atunci: Atelierul de reinserţie, un loc unde adulţii străzii dezmembrează deşeuri electronice şi învaţă să facă din nou parte dintr-o comunitate, să muncească şi să respecte reguli. Povestea lui Doru Ipeghian, care lucrase la atelier şi se angajase apoi la o spălătorie ecologică, era parcă desprinsă din filmele americane. Nu avea happy end, dar se termina cu un licăr de speranţă.
Până la urmă, cel mai important lucru pe care-l dau oamenii de la Samusocial adulţilor străzii este speranţa. Nu toţi cei care devin beneficiarii ONG-ului îşi vor găsi adăpost şi serviciu, dar câţiva vor reuşi să lase în urmă sacoşele de rafie şi adăposturile din cartoane şi să se agaţe de-o speranţă.
Răzvan a reuşit. Ultima oară când am aflat despre el, terminase facultatea de Psihologie şi urma să lucreze cu fratele său în Germania. Povestea lui e singura pe care n-am reuşit încă să o scriu.