Oana Craciun, cotidian „Evenimentul Zilei“

1. De unde ati aflat de Samusocial?

Am aflat despre organizația Samusocial pe vremea când lucram la ziarul Cotidianul, prin 2006 cred, de la câțiva colegi care au făcut o campanile în ziar, cu povești despre oamenii străzii. Samusocial a fost practic prima organizație care își asumase o statistică, neoficială desigur, privind numărul mare de persoane care trăiesc în stradă și cea care încerca să găsească soluții pentru această categorie socială aparte.

2. Cum s-a desfasurat colaborarea cu organizatia?

Pot să spun că am colaborat foarte bine cu Samusocial ca jurnalist, având în vedere că de câte ori am avut nevoie de contacte, specialiști ori o comunicare față în față cu oamenii străzii pentru a realiza reportaje am avut parte de sprijinul necesar. În plus, organizația a reușit să facă și câteva cercetări sociologice în domeniu, furnizându-ne date statistice care să explice mai bine ce înseamnă, în România secolului 21, fenomenul oamenilor străzii.

3. A fost ceva ce v-a impresionat la materialul pe care l-ati realizat?

Lucrând în domeniul social, am văzut multe cazuri care m-au impresionat – copii în centre, micuți abandonați, persoane cu handicap, dar cu povești extraordinare. Însă, trebuie să recunosc că situația bătrânilor care se bucură dacă trec cu bine peste anotimpul rece și se tem în fiecare toamnă să nu fie ei cei care sunt găsiți înghețați, fără viață, pe străzi, iarna care vine, drama lor, generată de dezinteresul familiei, în primul rând, dar și al instituțiilor statului, care nu au găsit încă resurse suficiente pentru a face față fenomenului – toate acestea m-au emoționat atunci când am făcut un reportaj printre ei, iarna trecută, la centrul Samusocial de la Politehnica. Iar faptul că reportajul respectiv a fost articolul de pe prima pagină a Evenimentului zilei arată că subiectul a avut rezonanță și la alte niveluri, inclusiv printre cititorii care au comentat poveștile.

4. Ce parere aveti despre proiectele organizatiei? Credeti ca au vreun rezultat pozitiv in randul beneficiarilor pe care ii deserveste?

Cred sincer că fără proiectele organizației oamenii străzii ar avea șanse mult mai mici să supraviețuiască măcar, nu mai vorbim despre șansa de a-și reface viața, ceea ce încă e un vis frumos în România. Așa cum văd eu situația, lupta este acum pentru a le acorda tuturor măcar un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și o baie, adică să le fie asigurate nevoile primare. Și cred că aici Samusocial a făcut diferența pentru mulți aflați într-o situație disperată prin centrul de la Politehnică, supele calde și sacii de dormit împărțiți în fiecare iarnă. Mergând pe principiul că puțin câte puțin situația se va schimba, cred că ar trebui să fie mult mai multe ONG-uri care să vegheze la bunăstarea acestor oameni și care să pună presiune, în același timp, pe autorități, în așa fel încât să lupte de aceeași parte a baricadei.

5. V-a impresionat ceva la viata beneficiarilor – adultii strazii?

Așa cum am zis și mai sus, m-a impresionat faptul că acești oameni nu au avut parte de a doua șansă de la viață: au făcut o greșeală, în familie, societate etc, și au ajuns în stradă, ai nimănui, riscând în fiecare iarnă să-și piardă viața. Iar societatea îi condamnă în continuare, în loc să le întindă o mână pentru a-i ridica de jos. De multe ori am auzit reacții de genul: „Nu e vina mea că a ajuns în stradă, dacă a băut și nu și-a văzut cum trebuie de viața lui, și-a căutat-o cu lumânarea!”. Solidaritatea socială e un concept încă dificil de abordat în România, în așa fel încât să poată genera reacții în masă aici și să se găsească mult mai rapid soluții pentru ei, pe termen lung. Cert este că societatea este formată, până la urmă, din oameni care trebuie să fie ajutați și oameni care pot oferi ajutor. Și nu pot să mă abțin să nu fac o comparație, ce poate părea hazardată, între România și Suedia. Am fost la Stockholm, într-o vizită tematică despre oamenii străzii: acolo nu se pune problema lipsei adăposturilor, ba mai mult, sunt ca niște case moderne, mobilate de la IKEA, oamenii au reguli stricte pe care trebuie să le respecte dacă vor să primească ajutor, însă beneficiază și de programe de integrare în societate și pe piața muncii, pe lângă asigurarea nevoilor primare desigur, dar și de un fel de alocație de sprijin de 1.000 de euro lunar. Suedezii au probabil peste 50 de ani de „solidaritate socială” înaintea noastră, dar cred că ar trebui să ne uităm la cei care sunt deja cu câțiva pași înaintea noastră ca să putem schimba ceva aici, în ritmul nostru.