E o lume mare la prima vedere pentru novici, pentru cei din afara, dar pentru mine, in cei 10 ani de activitate in domeniul social, am simtit-o ca pe o mare familie de cunoscuti, prieteni, colaboratori. Ne stim aproape cu totii si, desi luptam pe baricade diferite, razboiul este acelasi. Este razboiul impotriva mizeriei, a saraciei hidoase, a degradarii umane, o lupta continua pentru demnitate si recunoastere a ceea ce, prin nastere, dobandim. Insa din pacate, altii hotarasc contrariul si ne plaseaza, prin puterea deciziilor lor, deasupra ordinii divine, chiar sfidandu-l pe Dumnezeu.

Lupta nu este deloc simpla, uneori te lupti si cu tine insuti impotriva propriilor prejudecati si idei preconcepute capatate in ani lungi in mijlocul familiei sau a educatiei anterior capatate. Lupti si cu persoanele pe care ar trebui sa le protejezi, pentru ca strada nu permite valori morale, altruism sau respect pentru semeni. Dimpotriva, le rapeste celor ce traiesc efectiv acolo, umanul, si-l inlocuieste cu animalicul.

Atunci dai piept cu forma cea mai agresiva de transfigurare a omului si iti vine greu sa o iei de la capat cu cativa dintre acesti rebeli ai strazii. Nervii iti sunt la pamant si te simti total dezamagit ca nu ai putut rezolva mai nimic in ziua respectiva cu oamenii care ti-au trantit pe birou necazurile, nevoile sau dorintele lor.
Dar dincolo de toate acestea, continui sa duci acest razboi prin munca zilnica si atunci cand ai un rezultat concret, satisfactia este garantata. Te bucuri ca un copil de implinirea celui asistat si aproape iti vine sa plangi daca totul se anuleaza din motive ce nu tin de calitatea muncii tale depuse.

Eu nu am un birou la care sa primesc pasurile oamenilor, au colegii mei asistentii sociali, medicii sau psihiatrul. Eu sunt in linia intai, in intampinarea lor, inainte de a ajunge la serviciile de specialitate. Si fac asta de 10 ani fara sa ma fi gandit vreodata ca nu am crescut profesional sau ca nu mai pot si imi doresc altceva.
As dori "altceva" in momentul in care as crede ca o sa obtin ceva mai satisfacator pentru familia mea, insa ceea ce fac acum ma implineste. Chiar la un moment dat o simt ca pe o dependenta - sa dau piept cu oamenii strazii, cu destainuirile lor, cu povestile lor cotidiene despre simplitatea si "of-ul" vietii.
Aproape ca intru in simbioza cu ei si ma intreb care este granita ce ne desparte de o soarta asemanatoare.
Insa din pacate, raspunsul nu-l poti afla decat cand treci deja granita!

« Inapoi la newsletter