Blog / Ce inseamna 3 luni in viata unui om?

de Camelia Dumitru, consilier ocupational

Domnul Ioan. Este cu siguranta un personaj. Genul acela de om pe care il intalnesti si poate prima oara nu iti spune nimic deosebit, poate nici a doua, dar apoi povestea se desfasoara, iar el se lasa descoperit incet-incet. Are vocea taraganata si umor mucalit de banatean. Din cand in cand il viziteaza urata uratelor: depresia. A castigat un tort la un concurs radio. Stie vreo 7-8 meserii diferite. Uneori crede ca a pierdut toate bataliile si atunci se lupta el cu lumea, un orgolios Don Quijote ratacit prin Bucuresti. E interesat de tot ce e nou, vrea sa incerce, sa testeze, sa se testeze si sa se puna la incercare.
Acum, cand stim sigur ca este bine, ca demersurile noastre de reinsertie sociala si profesionala au avut succes, cred ca, intr-un fel, domnul Ioan ne-a pus si pe noi la incercare. S-a intamplat asa…
Domnul Ioan a intrat in cabinetul de consiliere si reinsertie socioprofesionala in luna ianuarie a acestui an. S-a asezat si a privit-o pe colega mea, Alina, cu o privire goala. Era un om care nu mai credea in nimic, adica un om cu care se lucreaza extrem de greu. Trebuie tu sa crezi si pentru el, si pentru tine, trebuie sa crezi insutit, inmiit. Alina a crezut in el din prima secunda, eu mai apoi.
In vara lui 2011, domnul Ioan si-a pierdut locul de munca. Apoi nu a mai avut bani de chirie. Familia si-o pierduse de multa vreme, in urma divortului si a peregrinarilor prin tari straine. Copiii mari, casatoriti, nu mai aveau nevoie de el; locuiau cu familiile lor in Spania si insistau ca tatal sa li se alature intr-o noua credinta. El incercase, isi pusese la bataie toate resursele, traise si muncise alaturi de ei timp de 3 ani, insa „aerul de acolo” nu era respirabil pentru el. Cand nu ai aer, te sufoci si te agiti si te misti necontrolat si risti sa lovesti in jurul tau. Au aparut conflictele, dezamagirile, frustrarile si in sufletul tatalui, si in cele ale copiilor adulti acum. Domnul Ioan s-a intors in tara, cu experienta, cu lucruri invatate, dar cumva mai obosit.
Fara un loc de munca (oare imbatranise deja de nu mai era nevoie de el?!?), fara un loc unde sa doarma (si cum, cum sa faca?!?), fara familie („nu le spune nimic, niciodata”, striga categoric orgoliul lui), domnul Ioan s-a inchis in el si s-a inchis sub clopotul de sticla al depresiei. Tentativa de suicid a venit cumva firesc. L-a zdruncit si l-a speriat si pe el, iar cuvintele discrete cu care descrie „intamplarea”, cu aerul lor stins, nu au cum sa transmita neputinta, disperarea, frica teribila.
Au urmat numeroase ore de consiliere suportiva si consiliere sociala, iar implicarea echipei Samusocial a fost totala. Sedintele de consiliere psihologica („iar ma duc la domnul Pisalog”, „sunt killer de pisalogi ”) completau ceea ce faceam noi in cabinetul de reinsertie sociala si profesionala, colegii de la cabinetul medical i-au acordat asistenta medicala adecvata, iar asistentii sociali au inceput demersurile specifice. Colega mea, Alina, l-a ajutat sa intre in programul de plata a chiriei desfasurat de Primaria sectorului 2, i-a cautat o camera de inchiriat si a garantat practic pentru bunacredinta domnului Ioan. Si bunacredinta a fost – domnul Ioan nu a dezamagit in niciun fel eforturile noastre.
Am apelat apoi la comunitate – anunturi pe grupul de yahoo freecycle si pe facebook, incercand sa facem rost de o aeroterma pentru camaruta domnului Ioan si am avut succes (multumim, Oana Raduta!). Domnul Ioan era nedumerit, parca ii venea si parca nu ii venea sa se bucure, sa creada din nou ca se pot intampla si lucruri bune.
Schimbarea cea mare a venit odata cu implicarea in Atelierul Ocupational, iar daca s-ar acorda titluri de onoare, domnul Ioan ar primi diploma pentru Cel Mai Neobosit Participant. Daca la inceput noi am fost cele care au crezut in el, acum si el incepuse sa creada in noi si in sansele lui. Inventiv, a inceput sa construiasca din tot felul de materiale mobilier de jucarie pentru papusile cine stie carei fetite. Autoironic si glumet, aproape hatru, domnul Ioan a devenit fara sa ne dam seama un fel de nucleu al Atelierului. Mersul lui saltat, gesturile lui rapide, nerabdarea de a se apuca de treaba, hohotele de ras toate descriu un om activ, cu pofta de viata si de lucruri noi.
Am putut astfel sa trecem la etapa urmatoare, sa ii cautam un loc de munca. Nu e usor in cazul unei persoane de 60 de ani… Refuzurile din cauza varstei (cati dintre noi stiu despre fenomenul de „age-ism”, discriminarea pe criterii de varsta?) te pot face sa te simti descurajat, neputincios, inutil, oricat de competent ai fi. Domnul Ioan nu a renuntat, a mers la interviurile intermediate, a aplicat cu ajutorul nostru la joburi on-line, a cautat constant solutii. L-am admirat foarte mult in clipa in care am vazut ca se respecta pe el insusi si ca cere respect si din partea celorlalti: a refuzat toate propunerile de munca fara forme legale. Acum doua zile tocmai a semnat un contract la o firma de constructii care se ocupa de reabilitarea centrelor de plasament si a caminelor spital.
Ce inseamna 3 luni in viata unui om? E mult? E putin? Pentru domnul Ioan 3 luni au insemnat diferenta dintre neputinta, infrangere si actiune, incredere. Au insemnat o transformare uluitoare. Pentru noi, 3 luni au insemnat munca si eforturi sustinute, in toate directiile, au insemnat incredere. Adica exact lucrul de care are nevoie fiecare dintre noi cand porneste pe un drum…